Se afișează postările cu eticheta dumnezeu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dumnezeu. Afișați toate postările

luni, 2 aprilie 2018

Cum ne pregatim pentru Postul Mare



   Postul cel Mare şi sfânt este o perioadă de preschim­bare. Omul poartă în fiecare zi „lupta cea bună", care are ca scop transformarea, schimbarea duhovnicească de­plină a simţămintelor, dorinţelor, nevoilor, gândurilor şi a cugetului trupesc. Printr-un proces minunat, simplu, liniştit, mistagogic şi de rugăciune toate se preschimbă în perioada aceasta. Iar vremea acestei perioade cucer­nice a Triodului, „vreme potrivită, vreme de pocăinţă", este deosebită, fiindcă devine pentru noi toţi „vreme binecuvântată" în tragismul istoriei noastre şi al petrecerii noastre pe pământ. In perioada aceasta căutăm altceva, diferit de ceea ce făgăduieşte lumea. Suntem chemaţi să ne săturăm duhovniceşte, în vreme ce ne înfometăm trupeşte. Simţim milostivirea infinită a lui Dumnezeu, care merge de bunăvoie spre Răstignire. Şi în final, ne străduim să devenim împreună-mergători cu Hristos, pentru a ajunge la destinaţia noastră finală, care este sla­va învierii şi irepetabila şi unica bucurie care izvorăsc din aceasta.
   Sufletul suspină fără Dumnezeu. Mirele, împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor, ne readuce la viaţă, fiindcă este singurul Dătător de viaţă. Omul tră­ieşte doar lângă Dumnezeu şi, deşi este neînsemnat, de­vine preţios, deşi este mic, devine mare. Este dezamăgit de toate, dar în cele din urmă nu piere, ci se întoarce spre Hristos şi crede din inimă că Acela este singura soluţie a vieţii lui. „Il am pe Hristos sprijin care mă îndreptează. Poate că nu voi deveni însemnat, poate că în viaţa mea voi da greş în toate, dar în eşecurile mele îl voi cunoaşte pe Dumnezeu. Şi aceasta va fi slava şi cinstirea mea. Iz­bânda vieţii mele este că în cele din urmă L-am cunoscut pe Dumnezeu în suferinţă. în eşecurile mele m-am în­tors spre Acela şi am simţit că El are iubirea care-mi lip­seşte." Astfel, eşecul şi deznădejdea se pot preschimba în calităţi, iar greutăţile pot deveni înlesniri care ne vor uşura în drumul spre împărăţia cerurilor.
Putem fi lipsiţi de multe în această viaţă, dar moartea nu ne-o poate lua nimeni. Şi când conştientizăm că nu mai există nimic pentru noi, atunci, în loc să ne întoarcem în haosul deznădejdii şi depresiei, să încercăm să ajungem la bucuria şi libertatea inexistenţei. Să dorim inexistenţa, care ne încape pe toţi şi din care nimeni nu ne poate scoate, decât numai Dumnezeu. „Mari nu sunt oamenii zgomotoşi, care vor să se arate călăuze duhovniceşti sau proroci, pentru a uimi sau a înspăimânta lumea. Mari sunt cei smeriţi şi «inexistenţi», care au primit mângâierea Duhului şi sunt ei înşişi mângâiere pentru lumea în­treagă. Le e suficient harul8. Şi pe acesta îl răspândesc mereu, cu raze răsărite neîncetat din zdrobirea inimii, în realitate aceştia sunt o binecuvântare pentru toată crea­ţia şi când trăiesc, şi după ce mor, fiindcă Duhul Sfânt dă sens şi motivaţie prezenţei, dar şi absenţei lor".
Când sufletul se află singur, suferă şi se îndurerează. Deşi trăieşte, este mort. Deşi respiră, este fără suflare. De aceea uneori, mai ales în clipele grele, sufletul II caută pe Dumnezeu automat şi spontan. Il caută cu disperare, fiindcă îşi dă seama că Dumnezeu este lumină, nădejde, viaţă. Sfântul Siluan Atonitul spunea: „Dorinţa omului pentru Dumnezeu există doar pentru că există mai întâi dorinţa lui Dumnezeu pentru om"; prin urmare, cău­tarea lui Dumnezeu de către om se realizează în chip paradoxal şi minunat: Dumnezeu mă găseşte, cu condiţia ca eu să mă încredinţez pe mine în mâinile Lui, să pără­sesc voia mea şi să scap de grijile vieţii. Trebuie ca în viaţa noastră să se întâmple ceea ce spunea Sfântul Evan­ghelist Marcu: Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghe­lie, acela îl va scăpa.
Perioada Postului Mare are tocmai acest scop. Este o perioadă de nevoinţe, de sfinţenie, o perioadă de cău­tare intensă a lui Dumnezeu. Toate cele pe care le facem în această perioadă: post, slujbe, milostenii, rugăciune, spovedanie etc., le trăim şi le lucrăm doar ca mijloace de căutare a lui Dumnezeu. Nu avem ca scop să reuşim ceva omenesc. Dacă le punem pe cele omeneşti la mijloc, atunci zădărnicim nevoinţele şi nu îngăduim să se săvârşească voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Toate ne ajută doar atunci când sunt tâlcuite ca semne ale iubirii noastre pen­tru El. Altminteri nu au nici un sens şi devin o strădanie chinuitoare şi truditoare care nu duce la vreun final du­hovnicesc. Dumnezeu se descoperă oamenilor prin iubire.
Iar noi Il percepem şi Il simţim doar iubind.
Există o perioadă rânduită cu înţelepciune de Bise­rica noastră, cu scopul de a ne pregăti, de a intra în arena Postului Mare, conştientizând că iubirea este totul. Aceas­tă perioadă începe cu pilda Vameşului şi a Fariseului, se continuă cu pilda Fiului risipitor şi se termină cu vestirea Judecăţii de Apoi. Aceste trei pilde au un punct de refe­rinţă comun: pe de o parte mila lui Dumnezeu, care pro­vine din infinita Lui iubire şi îndurare, iar pe de altă parte persoana aproapelui, care constituie o cale sigură pentru mântuirea noastră. Fără persoana aproapelui nu ne putem mântui.
In pilda Vameşului şi Fariseului criteriul de bază al judecăţii celor două persoane pare să fie legea. Fariseul se îndreptăţeşte pe sine, fiindcă păzeşte legea, pe când vameşul se osândeşte nu pentru că nu păzeşte legea, ci pentru că are o altă concepţie a legii în mintea lui. De­sigur, mereu vor exista oameni care vor aplica litera legii, mereu vor exista oameni drepţi care vor împlini canoa­nele şi poruncile, care vor săvârşi îndatoririle lor, pentru a avea conştiinţa curată, indiferent dacă această aplicare a legii îl alungă cu cruzime pe aproapele din viaţa lor.
Pentru fariseu legea însemna foarte mult, însă pentru vameş legea însemna puţin, fiindcă foarte mult însemna omul. Pentru fariseu aproapele însemna puţin, era ne­vrednic de luat în seamă. Vameşul cunoştea legea, căci în baza legii lua dări de la cetăţeni. Oameni ai legii, prac­tic, erau amândoi, însă prin lege unul s-a îndreptăţit iar celălalt s-a osândit. Diferenţa este importantă. Fariseul se îndreptăţeşte pe sine, întrucât pe toate le relaţionează cu sine. Iar vameşul se osândeşte pe sine, fiindcă pe toate le relaţionează cu aproapele său. Punctul de referinţă, în cele din urmă, nu este legea, ci omul.
Dumnezeu, Care este legiuitor, judecă lucrurile în mod diferit, fiindcă în judecata Lui nu pune accent exa­gerat pe dreptate, cum se întâmplă cu judecata oamenilor, ci pe iubire. Aşadar vameşul, plin de mila lui Dumnezeu, se mântuieşte. Fariseul se înăbuşă în legalitatea lui aspră şi fără suflet.
La fel stau lucrurile şi în pilda Fiului risipitor. Mila şi iubirea tatălui sunt cele care în cele din urmă mântu- iesc. Căci iubirea mântuieşte, iar toate celelalte duc la moarte şi stricăciune. Fiul a fost cuprins de durere îndată ce s-a îndepărtat de iubirea tatălui său, şi s-a mântuit în­dată ce a primit iarăşi această iubire. Este impresionant faptul că Fiul risipitor, după aventura lui, s-a gândit să se întoarcă şi să ceară să devină rob. Insă iubirea nu în­găduie niciodată omului pocăit să devină rob. Mereu Dumnezeu îl va învrednici pe cel ce se întoarce şi se pocăieşte să devină moştenitor al împărăţiei Lui.
Ca şi în cazul fariseului, aşa şi Fiul risipitor, se răz­vrăteşte în chip diavolesc, nu pentru că s-a hotărât să trăiască „în risipire", ci pentru că l-a scos pe aproapele din viaţa lui. Şi atunci când omul îl scoate pe aproapele din viaţa lui, are două opţiuni: fie va trăi în chip fariseic, fie în risipire. Fiul risipitor i-a spus tatălui său: „Ca persoană nu ai nici o însemnătate pentru mine. îmi eşti ca o piedică. Singurul lucru important este ceea ce pot să iau de la tine. Şi, pentru a putea lua, va trebui să renunţi chiar şi la existenţa ta. Trebuie să accepţi să nu exişti". Aşadar esenţa lucrului este că îl excludem pe celălalt, îl scoatem din viaţa noastră, tocmai fiindcă nu înseamnă nimic pentru noi. Nu ne este necesar.
Atunci se întâmplă următorul paradox: omul rămâne singur, îşi pierde bogăţiile şi bunătăţile lui. Işi pierde bogăţiile nu în sensul absolut al pierderii bunătăţilor ma­teriale, d în sensul nevrednicei şi plictiselii. Atunti când îl scoatem pe aproapele din viaţa noastră, e ca şi când ne-am pierde motivul existenţei şi orientarea. Vine plic­tiseala. Omul se izolează. Devine sărac în bogăţia sa. Şi asta e cel mai rău. Toate se pierd, fiindcă de fapt noi le-am alungat. Atunci, în acest punct al sărăcirii absolute, ar fi o mare binecuvântare a vieţii noastre să gândim cum a gândit şi Fiul risipitor: „Le-am pierdut pe toate, dar există tatăl meu. Există cineva care mă aşteaptă. Exis­tă dneva pe care-1 pot chema în viaţa mea, pentru că mă primeşte şi mă iubeşte".
Viaţa noastră nu se află nidodată în impas, fiindcă există Dumnezeu. Este Dumnezeul cel viu Care ne aş­teaptă. Când toate vor pieri şi toate vor dispărea: oameni, prieteni, părinţi duhovniceşti, când va exista singurătate totală, atund vom conştientiza că ne-a rămas doar Dum­nezeu, cu Care ne aflăm faţă în faţă. Atund este bine să ne ridicăm şi să alergăm la El, pentru a nu pieri. Fiul risi­pitor n-a pierit, fiindcă niciodată n-a uitat că, oricât s-a scufundat în mocirla păcatului, oricât s-a dat morţii, ori­cât a suferit, oricât l-au părăsit toţi, mai există cineva. Acesta nidodată nu l-a uitat, după cum nid pe El nu tre­buie să-l uităm niciunul din noi.
In acest duh intrăm în Săptămâna a treia, pentru a auzi în Biserica noastră Evanghelia Judecăţii de Apoi. îndată ne punem problema: cum şi de ce vom fi judecaţi?
Răspunsul dat de Evanghelie este foarte clar: ca şi în ca­zul Vameşului şi Fariseului, ca şi în cazul Fiului risipitor, aşa şi la Judecata de Apoi, nu se va ţine seama de păzi- rea legii, ci de lucrarea iubirii. Hristos nu va măsura pâi­nea pe care am dat-o celor flămânzi sau vizitele pe care le-am făcut în spitale şi închisori, ci va vedea tresărirea inimii noastre. Dacă facem unele lucruri bune nu înseam­nă că suntem în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor vred­nici de cinstire şi de răsplată cerească. Chiar şi atunci când ne facem datoria, chiar şi atunci, Scriptura spune că suntem „slugi netrebnice".
Devenim, deci, oameni, din clipa în care, precum Va­meşul şi Fiul risipitor, intrăm în spaţiul smereniei, în împărăţia iubirii, şi dobândim inimă care-i încape pe toţi. Este impresionantă profeţia lui Iezechiel în care Dum­nezeu făgăduieşte că va da duh nou omului, după ce mai întâi voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne.
Nimeni dintre dascălii farisei şi cărturari din acea vreme nu putea înţelege duhul acestei profeţii, după cum - din păcate - nu-l înţeleg nici astăzi mulţi dintre fra­ţii noştri, care simt purtători al aceluiaşi cuget fariseic şi al aceleiaşi false înduhovniciri. Ei nu pot înţelege că, pen­tru ca Duhul lui Dumnezeu să vină în inima noastră, aceasta trebuie să devină de carne, adică umană, care într-un sens mai profund înseamnă să devină iubitoare de oameni.
Trebuie să dobândim sentimente filantropice, adică inimă smerită, fiindcă prin smerită cugetare nimeni nu devine aspru. Duhul lui Dumnezeu nu încape într-o ini­mă de piatră, care poate avea multe virtuţi, însă dacă nu are omenie (dacă nu este „inimă de carne"), nici să mân­tuiască nu poate, nici să se mântuiască. Inima trebuie fie să se înmoaie, fie să se întărească. Noi alegem. Evanghe­lia despre Judecata de Apoi, oricum, ne învaţă că Raiul se va umple de inimi înmuiate şi sensibile, şi nu de inimi de piatră. Evanghelia despre Judecata de Apoi vine să accentueze că nu legea este cea care determină lucrurile, ci iubirea. „Intru Hristos putem să pătrundem în slava veşniciei, pentru care suntem plăsmuiţi. Nu doar urmându-L pe Dumnezeu şi imitând exemplele Lui, ci iubindu-L şi slăvindu-L din toată inima noastră, lăsându-L pe Hristos să ia formă şi să trăiască în noi şi slujindu-L în persoana fiecărui semen al nostru".
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care urmează du­pă această perioadă introductivă, se va auzi de repetate ori la sfintele slujbe ale cucernicului Triod. Este numită „rugăciunea Postului Mare", fiindcă rezumă întregul duh şi caracter al acestei perioade, în care predomină iu­birea, nevoinţele şi rugăciunile şi care stimulează stră­dania fiecăruia din noi de a-L căuta pe Dumnezeu. E vor­ba de o rugăciune scurtă, dar deosebit de cuprinzătoare. Desigur, în tradiţia Bisericii noastre această rugăciune este însoţită de metanii, pentru a exista simultan partici­parea trupului şi a sufletului.
Nevoinţele din Postul Mare sunt duhovniceşti şi bi­sericeşti, comune pentru noi toţi, dar totodată personale şi făcute din inimă. Roadele lor nu se datorează lumii exterioare, ci omului interior, lucrării lăuntrice a inimii. Fiecare din noi, în strădania lui, se schimbă, se transfi­gurează, se eliberează, şi în felul acesta depune mărturia lui personală în faţa lumii şi societăţii, contribuind la pre­schimbarea ei duhovnicească. De altfel, cu toţii constatăm că trăim într-o epocă care s-a săturat de cuvinte, de idei, de programe şi de planuri măreţe. De aceea este mai in­tensă astăzi nevoia mărturiei unei trăiri personale, asce­tice, duhovniceşti, decât nevoia de cuvinte şi omilii.
Postul Mare reprezintă arena nevoinţelor personale şi rugăciunea Sfântului Efrem constituie o măsură de eva­luare a nevoinţelor noastre personale din perioada aceasta.
Aceste nevoinţe au ca scop eliberarea noastră de unele boli duhovniceşti esenţiale (trândăvia, grija de multe, iu­birea de stăpânire şi grăirea în deşert) care ne influenţează viaţa şi ne fac cu adevărat neputincioşi, şi îşi propune să ne conducă la pocăinţă, la libertate, la experienţa virtu­ţilor (curăţie, gând smerit, răbdare şi dragoste), care vor preschimba viaţa noastră creştină, sinele nostru, dar şi lumea întreagă.
Postul Mare este o perioadă de bucurie şi nu de întris­tare, fiindcă ne întoarcem cu adevărat la viaţă. In toată această perioadă fiecare din noi se străduieşte să se re­facă duhovniceşte, aruncând din el tot ceea ce este rău şi mort, încât să poată trăi. Să poată trăi infinitatea, toată adâncimea şi intensitatea vieţii duhovniceşti, pentru care am fost chemaţi. Dacă nu vom înţelege această dimensi­une de bucurie a Postului Mare, atunci, în numele lui Dumnezeu, ne facem viaţa mai grea şi mai chinuitoare.
Rugăciunea Sfântului Efrem rezumă, într-un fel unic şi minunat, tot ceea ce este duhovniceşte necesar pentru desăvârşirea duhovnicească a omului şi reprezintă o măsură de cercetare a nevoinţelor noastre din această peri­oadă, dar şi din toată vremea vieţii noastre pământeşti.
Macarie, Episcop de Hristoupolis
Doamne si stapanul vietii mele, Editura Egumenita

vineri, 30 martie 2018

Sfanta Cuvioasa Parascheva



  Sfanta Parascheva este o sfanta mult iubita de crestini. Sfanta Cuvioasa Parascheva de la Iasi, alaturi de Sfantul Cuvios Dimitrie Basarabov din Bucuresti, este cea mai iubita sfanta din Romania, mari daruri si minuni revarsand peste credinciosii pamantului nostru si peste granite. Insa aceasta sfanta nu este singura cu acest nume. Calendarul Bisericii mai pomeneste, alaturi de Sfanta Cuvioasa Parascheva de la Iasi, inca alte cateva sfinte omonime.
Adevarat este si faptul ca o rugaciune inchinata "Sfintei Parascheva" se inalta si aduce mult rod, chiar daca icoana in fata careia se aduce rugaciunea nu infatiseaza sfanta la care ne gandim. Domnul cunoaste evlavia si inima simtitoare a crestinului rugator, daruind cele de folos dupa inima omului, iar nu dupa masura cunostintelor mintii.
  Spre exemplu, pun inainte o intamplare relatata de Parintele Paisie Aghioritul, vazuta de el insusi. "Cand eram incepator la Manastirea Esfigmenu, Cuviosul batran Dorotei mi-a povestit ca la bolnita venea si ajuta un batranel cu atata simplitate incat credea ca Inaltarea este o mare Sfanta, si, cand se ruga cu metaniile, zicea: "Sfanta inaltare, roaga-te pentru noi!" Intr-o zi a venit la bolnita un frate bolnav si deoarece nu exista nici o mancare mai intaritoare, batranelul a coborat repede-repede scarile, a mers la subsol si de la fereastra ce privea spre mare, intinzandu-si mainile a spus: "Sfanta mea inaltare, da-mi un pestisor pentru fratele!" Si, o minune!, un peste mare a sarit in mainile lui. L-a luat foarte firesc si bucuros l-a pregatit, ca sa intareasca pe fratele."
Cu toate acestea, se cade sa cunoastem bine sfintii in care se odihneste Dumnezeu, pe fiecare dupa nevointa lui, pe fiecare cu lucrarile lui minunate, pe fiecare cu Moastele si cu rugaciunile lui.
Numele de "Parascheva", intalnit sub mai multe variante asemanatoare sau derivate, este atribuit mai multor sfinte ale Bisericii lui Hristos. Drept aceea, pentru o mai buna diferentiere a acestor sfinte "Parascheva", sa le enumeram, pe scurt, si pe celelalte.Astfel, avem urmatoarele sfinte: Sfanta Parascheva, martirizata in timpul imparatului pagan Nero, la 26 februarie; Sfanta Parascheva - Piatnita, martirizata in timpul lui Diocletian, la 28 octombrie 304, Sfanta Parascheva de la Polotc, numita, in Apus, Praxeda, fiica cneazului Vasile Rogvolod, care a trait in secolul al XIII-lea si a fost martirizata la Roma.
    Sfanta Cuvioasa Parascheva de la Iasi, alaturi de Sfantul Cuvios Dimitrie Basarabov din Bucuresti, este cea mai iubita sfanta din Romania, mari daruri si minuni revarsand peste credinciosii pamantului nostru si peste granite.
Sfanta Cuvioasa Parascheva cea Noua s-a nascut in secolul al XI-lea, in satul Epivat din Tracia, pe tarmul Marii Marmara, in apropiere de Constantinopol. Se spune ca pe cand avea 10 ani, Cuvioasa Parascheva a auzit intr-o biserica cuvintele Mantuitorului: "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Aceste cuvinte o face sa-si daruiasca hainele sale saracilor.
Dupa o vreme se retrage in pustie. Urmand sfaturile unor vietuitori alesi, se indreapta spre tinutul Pontului, oprindu-se la Manastirea Maicii Domnului din Heracleea, unde va ramane cinci ani. De aici a plecat spre Tara Sfanta, in dorinta de a-si petrece restul vietii in locurile sfinte. Dupa ce a vazut Ierusalimul, s-a asezat intr-o manastire de calugarite in pustiul Iordanului.Din putinele stiri privitoare la viata ei, aflam ca intr-o noapte, pe cand avea 25 de ani, un inger i-a spus, in vis, sa se reintoarca in locurile parintesti. Sfantul Varlaam scrie in Cazania sa: "Sa lasi pustia si la mosia ta sa te intorci, ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit." Din Constantinopol s-a indreptat spre Epivat, fara sa spuna cuiva cine este si de unde vine. Aici, impacata cu sine, cu oamenii si cu Dumnezeu, si-a dat sufletul.
A fost ingropata ca o straina. Potrivit traditie se spune ca un marinar a murit pe o corabie, iar trupul i-a fost aruncat in mare. Valurile l-au aruncat la tarm, iar un sihastru care traia acolo, a rugat pe niste crestini sa-l ingroape dupa randuiala crestineasca. Sapand deci o groapa, au aflat trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputrezit si plin de mireasma. Cu toate acestea, au pus alaturi de ea si trupul corabierului. Dar in noaptea urmatoare, unuia din crestinii care sapasera groapa, cu numele Gheorghe, i s-a aratat in vis o imparateasa, sezand pe un scaun luminat si inconjurata de ingeri, iar unul dintre acestia il mustra pentru ca n-a scos din groapa trupul Cuvioasei Parascheva. Iar imparateasa pe care o vazuse in vis " si care nu era alta decat Cuvioasa Parascheva " i-a poruncit sa ia degraba trupul ei si sa-l aseze undeva la loc de cinste.
Credinciosii au inteles ca este un semn dumnezeiesc, fapt pentru care au luat trupul Cuvioasei din mormant si l-au asezat in Biserica Sfintii Apostoli din Epivat. Indata au avut loc vindecari minunate in urma rugaciunilor care se faceau langa cinstitele sale moaste.
    Sfanta Cuvioasa Parascheva de la Iasi este cel mai des confundata cu Sfanta Parascheva cea Veche, martirizata in timpul imparatului Antonin Piul. Cunoscuta si drept "Sfanta Mucenita Paraschevi", ea este pomenita in calendar la 26 iulie. Bisericile ce pretind ca detin moaste ale Sfintei Parascheva, detin, de fapt, particele din moastele acestei Cuvioase Mucenite, foarte cinstita de catre greci.
Spunem cele de mai sus in virtutea faptului ca, dupa cum se stie, Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iasi, pomenita la 14 octombrie, se afla intregi, in Catedrala Mitropolitana din Iasi, in panza pecetluita de Sfantul Mitropolit Varlaam si domnitorul Vasile Lupu, in 1641, pecetluire facuta cu blestem spre a nu se atinge nimeni spre a le imparti.

vineri, 23 martie 2018

Căuta-L pe Dumnezeu în tine



    Dacă te rogi Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, lui Dumnezeu Cel în Treime, nu-L căuta în afara ta, încearcă să-L vezi în tine, trăind în Tine, ca şi cum te-ar pătrunde şi te-ar cunoaşte în chip desăvârşit. „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu (al lui Dumnezeu în Treime) şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?“ (I Corinteni 3, 16); „Voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru, (...) voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru“ (Leviticul 26, 11-12; compară cu 2 Corinteni 6, 16, 18). „Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut“, zice David (Psalmul 138, 1).
Dacă te rogi având în suflet îndoială că vei obţine ceea ce ceri, adu-ţi aminte că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, că îţi poate da orice, în afară de rău, care e partea diavolului; că însuşi faptul că ai cerut ceea ce ai cerut devine, în ceea ce te priveşte, o garanţie nestrămutată a îndeplinirii cererii. Eu aş putea să pun la îndoială realizarea unui lucru pe care mi-l propun, la Domnul însă, toate sunt, în mod sigur, cu putinţă, fiindcă numai la El intenţia, gândul devine de îndată faptă, dacă vrea să fie. Dar chiar şi cu noi se poate petrece acelaşi lucru; cuvântul prin care cerem ceva să cuprindă în sine, virtual, obţinerea acelui ceva.
Împreună cu Domnul-Cuvântul, pentru a-ţi îndeplini cererea, lucrează Tatăl-Creatorul şi Duhul Sfânt-Săvârşitorul. Adaugă posibilităţii de a-ţi îndeplini cererea şi nemărginita bunătate prin care Domnul ni Se arată ca Izvor nesecat, ca însăşi Existenţa şi ca Cel ce face să existe toate. El este Dumnezeul darurilor, al milelor şi al îndurărilor. „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide“ (Matei 7,7). Mai adaugă la aceasta înţelepciunea lui Dumnezeu, Care, atunci când dă, ştie să aleagă pentru noi ceea ce este mai bun, ceea ce se potriveşte mai bine stării noastre sufleteşti şi trupeşti. Ţie ţi se cere însă convingere nestrămutată şi neîndoielnică că Dumnezeu poate să-ţi îndeplinească cererea, cu condiţia ca această cerere să fie spre folos, să ceri cele bune, nu cele rele. „Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El” (Matei 7, 11).
(Sf. Ioan de Kronstandt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, p. 396)

marți, 20 martie 2018

Ce trebuie sa faci in Postul cel Mare



        Sfântul si Marele Post care se mai numeste si postul patruzecimii, Păresimile, Postul Pastilor, este rânduit pentru curătirea sufletului prin ajunare, rugăciune, milostenie, spovedanie si împărtăsirea cu Sfintele Taine. El închipuieste postul cel de patruzeci de zile al Mântuitorului. Tine sapte săptămâni. Stă în legătură cu Pastile, sărbătoare cu dată schimbătoare. De aceea, începutul acestui post este arătat în calendarul fiecărui an.
În acest post nu mâncăm : carne , ouă , brânză . De asemenea postim de peste, vin si untdelemn . Mâncăm deci numai bucate fără unsoare (ULEI) , legume si poame.
MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN : Sâmbăta si Duminica , în ziua de  aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul , la  Sfintii 40 de Mucenici, la Buna-Vestire , când aceasta cade în ziua de Joia-Mare sau în Vinerea ori Sâmbăta din Săptămâna Patimilor.
MÂNCĂM PESTE : Buna-Vestire – 25 Martie (7Aprilie) si în Dumininica Floriilor.
Cu deosebită evlavie se cuvine să postim în săptămâna de la începutul Postului Mare si în săptămâna Patimilor.
Astfel, în săptămâna de la începutul Marelui Post : Luni si Marti se mănâncă numai o dată pe zi – seara – pâine si apă. Iar în săptămâna Patimilor, în afară de Joi când facem două mese se mănâncă la fel, Vineri si Sâmbătă e post desăvârsit.
Bolnavii au voie să mănânce bucate cu untdelemn si să bea vin în Postul Mare.
Postul Pastelui nu este o pedeapsa a lui Dumnezeu pentru noi, postul este un prilej de bucurie, de liniste, de fericire. In perioada postului Pastelui nu trebuie sa fim tristi, letargici sau singuri, in post trebuie sa invatam sa ne bucuram de tot ceea ce ne inconjoara, sa invatam sa iubim florile, natura in general, oamenii… Si sa asteptam cu emotie minunea de la sfarsitul postului si anume Invierea Domnului.
Postul Pastelui trebuie sa fie si un bun prilej de iertare. Daca nu iertam pe aproapele nostru, Bunul Dumnezeu cum sa ne ierte pe noi? Postul trebuie sa fie instrainarea de toate desartaciunile acestei lumi, infranarea limbii, departarea de toate poftele, de clevetire, de minciuna si de toate relele. Sfantul Ioan Gura de aur spune: “Postiti? Aratatimi-o prin fapte. Cum? Daca vedeti un sarac, aveti mila de el; un dusman, impacati-va cu el; o femeie frumoasa, intoarceti capul; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l invidiati. Nu numai gura, ci si stomacul vostru sa posteasca si ochii si urechile si picioarele si mainile voastre si toate madularele trupului vostru.”
Cum invie si omul in Postul Pastelui?
In primul rand incepe sa-si purifice organismul prin alimentatie. Apoi se preocupa si de suflet. Merge la biserica, se roaga, face milostenie si toate acestea fac din omul obisnuit un om curat, pur, care poate primi lumina Invierii.
In post este bine sa vorbim mai putin cu cei din jurul nostru, pentru ca si pacatele sa fie mai putine. Gandul nostru sa fie mai mult la rugaciune si la Iisus. Putem rosti de sute de ori pe zi acesta rugaciune:”Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!” Nici nu stici ce mult ajuta!
Mantuitorul insusi a tinut post timp de patruzeci de zile si patruzeci de nopti in pustie, inainte de a incepe propavaduirea Evangheliei(Matei 4, 2 si Luca 4, 2). Bunul Iisus ne invata cum sa postim si ne arata ca diavolul nu poate fi izgonit decat prin post si rugaciune. Dar nu doar mantuitorul postea, post tineau si Sfintii Apostoli si ucenicii lor, ei randuind de altfel postul pentru tot neamul crestinesc.
La sfarsitul postului, sa mergem la duhovnic si sa ne spovedim si daca preotul ne da dezlegare sa ne si impartasim. Degeaba am tinut post daca nu mergem la duhovnic sa ne spovedim, macar in cele patru posturi de peste an. Sufletul trebuie curatat de pacate, pentru ca altfel se imbolnaveste si trupul.
Mergeti si impartasiti- va pruncii in Postul Mare! Pana la 7 ani copiii se impartasesc fara spovedanie, dar dupa sapte ani trebuie spovediti.
In post trebuie facuta milostenie si multe fapte bune. Caci fara fapte bune si rugaciune, Postul Pastelui ramane doar o dieta de detoxifiere a organismului, iar sufletul nu foloseste nimic din asta.

vineri, 9 februarie 2018

Credinta Si Iubire in Dumnezeu



        Cu cât omul este mai umil, cu atât el este mai înţelept. Cu cât el este mai arogant, cu atât e el mai nerod. Dumnezeu dă discernământ celui umil pentru ca acesta să ştie şi să înţeleagă, dar El se opune celui mândru. Cu cât cel umil trăieşte mai mult în pace cu Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îl înzestrează cu discernământ. Şi discernământul este lumina ce duce la Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Binecuvântaţi sunt cei ce au discernământul de a vedea vremelnicia lumii şi nimicnicia omului. Binecuvântaţi sunt cei ce se simt mici şi neînsemnaţi pentru că Dumnezeu îi va ridica la cunoaşterea supremă, la cunoaşterea existenţei şi măreţiei Dumnezeului celui Preaînalt.
Aceasta este credinţa voastră, purtători de Hristos, şi a voastră, cei mai umili şi deci cei mai înţelepţi. Lăsaţi să fie aceasta şi credinţa copiilor voştri din generaţie în generaţie până la sfârşitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă mântuitoare, care nu a fost niciodată ruşinată. Prin această credinţă au fost salvaţi strămoşii voştri. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului ales, a acelora ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei înşişi. La Judecata înfricoşată ei nu vor fi ruşinaţi în faţa îngerilor şi a celor drepţi. Dimpotrivă, ei vor primi slavă şi vor fi numiţi cei binecuvântaţi.” (Sf. Nicolae Velimirovici)

sâmbătă, 3 februarie 2018

Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu (realizat de Pr. Daniil Sandu Tudor)


 

Auzind pe părintele Ciprian Negreanu vorbind așa de frumos de acatistul Rugului Aprins, dedicat Maicii Domnului, îl publicăm și noi cu bucurie pe site, pentru a-l primi în rugăciunile voastre. Iată mai jos spusele părintelui:
„Acatistul Rugului Aprins al lui Daniel Sandu Tudor, este cea mai frumoasă, cea mai deplină, cea mai bine aleasă limba românească folosită în afară de Steinhardt, de Jurnalul Fericirii, bine… şi de câţiva poeţi mari pe care îi avem, în frunte cu Mihai Eminescu.
Dar ca şi rugăciune nu cred că este în limba română rugăciune mai frumoasă scrisă… şi ca limbă română, şi ca înţelesuri teologice şi ca profunzime decât Acatistul Rugului Aprins al poetului, scriitorului, teologului Daniel Sandu Tudor, mort la Aiud, ca ieroschimonah. El era deja monah şi era schimnic, la Aiud în anul ‘62 sau ’63 şi îngropat într-un cimitir comun, nu se ştie unde este el, dar a murit pentru Hristos şi acolo la un moment dat, între icosele şi condacele acestui acatist, el zice: “Arcade doritului Mire”, vorbeşte despre întâlnirea dintre noi şi Dumnezeu şi zice “Arcade doritului Mire“ şi el vorbeşte despre arcadele acestea, de bolţi, că de loc de întâlnire dintre noi şi Dumnezeu, dar de fapt, el se referă la un lucru foarte… de fapt, tot trupul omenesc, el dă de înţeles acolo, că tot trupul omenesc este o arcadă de întâlnire cu Hristos, cu Mirele. Adică, ochii sunt sub aceste arcade rotunde, ei sunt pentru întâlnire şi pentru bucurie cu celălalt, dar în primul rând pentru a-L primi pe Mirele cu M mare, de a vedea în spatele lucrurilor şi în spatele a tot ce se întâmplă, pe Dumnezeu, şi de a-L putea detecta şi de a-L putea cunoaşte şi de a ne uni cu El.”
Iată și acatistul:
Condacul 1
Cine este Aceasta, ca zorile de albă şi curată?
E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată.
Stăpână Porfirogenetă şi Doamnă a dimineții,
Logodnica Mângâietorului, Preschimbător al vieţii,
spre Tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!
Ia-ne şi pre noi părtași ai sfântului munte Tabor.
Şi fă-Te şi nouă
umbră şi rouă,
Tu, adumbrirea de har,
să-şi afle firea
noastră înnoirea
dintru plămadă de har.
Ca să-Ţi strigăm cu toată făptura
într-o deplină închinăciune:
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârșită rugăciune.
Icosul 1
Cincizeci veacuri, să-mplinească
prin Avraam și prin David,
spiţa Ta proorocească
cerurile a obosit
cu lacrimi şi plecăciune;
hărăzind neprihănit
carnea Ta din rugăciune, vajnic Rug nemistuit.
Focul Sfânt în Tine cântă
ca-ntr-o floare de slăvire.
Firea prin Tine cuvântă
dorul ei de izbăvire.
Şi eşti Doamnă Ipostasul
laudelor suprafireşti;
încât noi prinşi de extazul
dragostei dumnezeieşti
aşa să ne sune glasul:
Bucură-Te, rod învăluit cu sinaitic soroc;
Bucură-Te, Tu ce-ai zămislit Zălogul de foc;
Bucură-Te, vohod de Scripturi al Unicului-Cuvânt;
Bucură-Te, muzical organ al Duhului Sfânt;
Bucură-Te, meşteşugul ceresc de mânecată mântuire;
Bucură-Te, filosofia cea vie de dreaptă îndumnezeire;
Bucură-Te, rug al răpirii cum altul nu se mai poate;
Bucură-Te, unitate şi salbă a simboalelor toate;
Bucură-Te, strună şi sunet, arcuş şi alăută;
Bucură-Te, trup şi întrupare de veselie neîncăpută;
Bucură-Te, încântare ce ai învins a Lumii deşertăciune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.
Condacul al 2-lea
Precistă prea-mângâioasă,
Doamnă Pruncă Cuvioasă!
Cu străina cuviinţă a cuvântului Tãu cald
şi chemarea cu priinţă dintru a minţii rugăciune,
cea dintâi Tu ai intrat la pristolul de minune,
sfânta-sfintelor din om, locul nostru de smarald.
Cu îndrăznită înţelepciune,
Tu ai spart cercul robirii, cerc de moarte, cerc de somn
biruind blestemul firii, greul vieţii noastre domn,
prin puterea curăţiei, pentru care pururea
Celuia ce ni Te-a dat să-I rostim înflăcărat: Aleluia!
Icosul al 2-lea
Fecioară a neînseratului veac,
Sfântă Maică a Luminii!
Ascultă-ne şi pre noi cei din păcat,
netrebnicii fii ai tinii!
Preablândă, bună, preasfântă Fecioară
polata Domnului Iisus!
dezleagă-ne blestemul ce ne-nzăvoară
deschide-ne „calea de sus”.
Ca prin aprinsă descoperire,
arcana doritului Mire
Şi noi să putem aşijderi cânta
aşa cum Moise, dezlegat de sanda,
cu faţa în văpaia de rug,
fierbinte de har Ţie Îţi striga
unele ca acestea-n amurg:
Bucură-Te, tulpină de lumină a Rugului nemistuit;
Bucură-Te, pridvorule de smirnă prin care Dumnezeu S-a ivit;
Bucură-Te, inel al unui foc ce-i mai presus de cer;
Bucură-Te, dezlegare care topeşti tot lăuntricul ger;
Bucură-Te, toiag cu floare întru a inimii călătorie;
Bucură-Te, fir de răcoare izvorât în lăuntrica pustie;
Bucură-Te, parafă de jar până în suflet pătrunsă;
Bucură-Te, zăpadă a minţii de nici o patimă ajunsă;
Bucură-Te, măsura a opta a împărăţiei din noi;
Bucură-Te, învăţătură scoasă din bucuria de apoi;
Bucură-Te, mirare sărutată cu duhovnicească minune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.
Condacul al 3-lea
Peste veacuri, Fecioară, eu Te aud,
prin gura lui Isaia proorocul de jar.
Şi-n cerul Scripturii vorba Ta sună
cu toate înălţimile de dar:
„Că, iată, prunc ni se va naşte
şi un fiu nouă s-a dat.
Pe umăr cu semnul stăpânitor
iar Numele Lui: Minunat,
Îngerul Marelui Sfat, Dumnezeul cel biruitor,
Domnul păcii depline şi Părinte al veacului viitor”.
Acesta e Numele Lui,
Numele celor cinci cuvinte,
Sfânt numele Domnului
pe care Iisus îl va purta.
Suflete al meu, ia aminte,
cu toţii să putem striga: Aleluia!
Icosul al 3-lea
Dintr-o Maică de-a pururi Fecioară
aşa S-a zămislit, S-a întrupat,
Cel ce a păzit nevătămat
trupul Rugului de pară.
Cuvânt de rostit S-a făcut
Numele Domnului de slavă
Dumnezeul cel nevăzut
ce-n inima focului s-a ghicit,
Faţa Frumuseţii cereşti
Chipul cel nemărginit
pre Sine S-a încăput
cu măsură S-a măsurat
şi aievea Cel nenumit
aci, printre noi, S-a arătat
în biruitor smerit
călare pe o asină.
Cercaţi dar, şi voi, calea Numelui de Lumină
Călătoria cea preaînaltă.
Şi de la moarte la viaţă veţi trece
cu firea îndumnezeită,
ca toţi să cântăm laolată
limpede şi fără ispită:
Bucură-Te, temeiul prin care şi în noi Dumnezeu Se încape;
Bucură-Te, putere prin care plutim cu Iisus peste ape;
Bucură-Te, milostivire, prin care Hristosul ni S-a dăruit;
Bucură-Te, umblare prin care Aminul în noi a venit;
Bucură-Te, răgazul în care Logosul în noi Se ascultă;
Bucură-Te, pătrundere şi împăcare cu firea noastră tăcută;
Bucură-Te, blândeţe prin care ajungem Emanuelului frate;
Bucură-Te, Călătorie prin care Duhul în sânge ne bate;
Bucură-Te, însingurare în care Cerul din inimă izbucneşte;
Bucură-Te, limpezime în care îngerul în trup ni se urzeste;
Bucură-Te, curăţie prin care Numele de slavă e în lume;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.
Condacul al 4-lea
Cum să aflăm odihna de la gânduri?
Maică Fecioară, Preasfântă Fecioară!
Cum să ne rupem de-ale patimilor rânduri,
necovârşitele ispite ce ne-nfăşoară?
Fă-Te, Tu, nouă „zicerea” râvnită,
„măiestria cea bună a-nduhovnicirii”.
Cu ea să ne biruim firea robită,
până în scrumul despătimirii.
Şi furaţi întru Tine, „Apatie luminoasă”,
să putem şi noi ridica
dintr-o laudă întreagă şi nemincinoasă
un psaltiric şi adevărat: Aleluia!
Icosul al 4-lea
Aprinsă floare a necovârşitei Văpăi,
De Dumnezeu Născătoare.
Tu chip al păcii văzut în foc într-un ocol de răcoare,
apleacă-te acum, Preabună, peste noi.
Şi sub blânda Ta îndurare,
darnic ne dă să putem afla,
darul cel rar al Sfântului Fior,
răsuflul cel larg al odihnitului zbor,
din pieptul Porumbiţei de argint,
pe care şi Împăratul prooroc o vedea
pe culmile Vasanului plutind.
Şi ne trece în făptură, fiecãruia în parte
acest aprins tain de bunătate
rupt chiar de la suflarea Ta.
Şi ne pune pe buzele noastre întinate
măsura pâlpâirii celei curate
ca să-Ţi putem învăpăiaţi cânta:
Bucură-Te, salt isihast cu zbor de binecuvântare;
Bucură-Te, rãsuflul cel cast de paşnică înfiorare;
Bucură-Te, lancie de cuvânt în cugetatul văzduh;
Bucură-Te, întoarcere cu avânt a porumbiţei de duh;
Bucură-Te, zare arcuită cu heruvimice aripe;
Bucură-Te, vecie oprită în încăperea unei clipe;
Bucură-Te, vâslă uriaşă întru suişul cel ales;
Bucură-Te, sorbire a cerului, cu subţiatec înteles;
Bucură-Te, fântână acoperită cu unduiri de Apă Vie;
Bucură-Te, căldură iscusită crescută din Filocalie;
Bucură-Te, măiestrită aflare a tâlcului de-nchinăciune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.
Condacul al 5-lea
„Foc am venit să cobor pre pământ”,
zice Hristos cu arzător cuvânt.
Şi Preacurată, furtuna dragostei Lui
să ne aprindă cu tot răscolul pârjolului
şi să ne umple de lumină nemăsurat
ca pre Tine, fecioară, care L-ai purtat.
Dragostea Lui să ne fie de nelipsit
cu Numele de slavă de suflet lipit,
Şi cu fiece fir smerit de răsuflare
să se aprindă în noi a Numelui chemare,
Să ne ardem de pară în Dumnezeu
din toată dragostea Numelui Său.
Şi-nvăpăiaţi de sărbătoare în Domnul aşa
ca flăcările dragostei să strigăm: Aleluia!
Icosul al 5-lea
De la Tine înţelegem Fecioară,
Stăruinţa cea neînţeleasă,
şi puterea pomenirilor line,
din ruga smerită şi ştearsă.
Da, firea apei e moale;
a pietrei – nespus de vârtoasă.
Dar ulciorul de deasupra de piatră
cu prelingerea lui din atârnare,
prin picul boabei de apă,
găureşte piatra cea tare.
Fecioară, stăruieşte, aşadar,
şi peste a noastră împietrire.
Şi biruieşte-ne cu picurul de har,
ca să-Ţi cântăm în imn de slăvire:
Bucură-Te, îndrăzneala gingăşiei din „zicerea” Sfântului Nume;
Bucură-Te, ulcior al picăturii cu stăruinţă anume;
Bucură-Te, statornicie luminoasă din piatra albă a Domnului;
Bucură-Te, fagure preadulce a lui Iisus Fiul Omului;
Bucură-Te, cuib de gând, cel al Hristosului meu;
Bucură-Te, împărtăşanie de cuvânt din chemarea lui Dumnezeu;
Bucură-Te, revărsare de mireasmă pe care Fiul ne-o dă;
Bucură-Te, mătania cea în fir a lui „miluieşte-mă”;
Bucură-Te, iureş ce mă răpeşte şi pre mine păcătosul;
Bucură-Te, noian de pomenire care-şi sporeşte prisosul;
Bucură-Te, harică depănare a unei grăiri de minune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.
Condacul al 6-lea
Fecioară Preasfântă, în faţa Ta
pururi, peste veac de ruşine, se vor da
cugetarea şi ritorii înţelepciunii.
Că Tu eşti sigiliul nestricăciunii,
Poartă – pentru cei isteţi – încuiată,
şi oglindă vie de trăirea minunii.
Tu cunoşti cã viaţa nu ne-a fost dată
să fie numai răstălmăcită.
Că ea se cere cu mult mai bogată
decât să fie numai trăită.
Ea e a Minţii de dincolo de gând şi de loc,
de dincolo de şirul clipelor dăinuirii.
E vădirea unui cer lăuntric de foc,
peste fântânile inimii şi-nfăptuirii.
E a Cuvântului lumii ce pentru ea se vrea
cale şi întrupare spre veşnic: Aleluia!
Icosul al 6-lea
Fecioară şi Maica noastră Curată!
Tu eşti într-adevăr trezia,
voinţa frunţii, în mir adunată,
ochiul cel dinlăuntru deschis
în rotundul zărilor toate,
inimă cu centrul învins
de străvezimea stărilor curate.
Tu eşti cea mai dreaptă luare-aminte,
care uneşti în puterea agerimii, dincolo de cuvinte,
într-un fulger al minţii:
ascuţimea gândului de gheaţă,
cu arsura iureşului de viaţă,
caldul şi recele puse-n cruce,
care pe Înţelesul cel înalt Îl aduce.
Dar trezia aceasta e trezie de prunc,
clară cheie de adânc
cu repeziş iute şi străin,
ce cu nimic nu clinteşte sufletul Tău cel lin;
ci, dimpotrivă, Îţi dă sfânta mare simplitate,
de care noi pururea ne uimim
şi faţă de care, pe cât se poate, ne plecăm
întreaga suflare să-Ţi cântăm:
Bucură-Te, cruce a înflăcărării şi agerimii alesului;
Bucură-Te, osia cerului cu luceafărul înţelesului;
Bucură-Te, spargerea gândurilor cu al lor zădarnic stup;
Bucură-Te, oglindirea cea nevăzută, de dincolo de trup;
Bucură-Te, cleştarul cel mai dinlăuntru al sufletului meu;
Bucură-Te, străpungerea strălucită a pomenirii lui Dumnezeu;
Bucură-Te, psaltirion al inimii sub arcuş de gând;
Bucură-Te, strigăt de cinci strune tot una zicând;
Bucură-Te, muzică negrăită a celei de-a doua naşteri;
Bucură-Te, înălţime unică a desăvârşitei cunoaşteri;
Bucură -Te, logodnă la Numele cel de Înţelepciune;
Bucură-Te, Mireasã urzitoare de nesfârşită rugăciune.
Condacul al 7-lea
La iscusinţa Ta cea sfântă, Maică, noi venim,
sub palmele Tale sã ne primenim.
Fiindcă la slăvita nuntă a Marelui Mire
e cerută o grijă de întreagă neprihănire.
Nu e îngăduită necurăţia ochilor şi a hainelor.
Nimeni dar, dintre cei ce sunt „ne-nvăţaţii tainelor”,
de unele ca acestea să nu se atingă.
Cine va lăsa porcii din mărgăritare să se hrănească
şi în vasele sfinte câinii să lingă?
Îndemnarea ca şi primirea este numai duhovnicească,
Numai de la Tine, Maica noastră cerească.
Vino, dar, suflete smerit, împăcat şi curat,
Şi aşa cu toţi laolaltă ne vom avânta
din bucuria cea curată şi întreagă a unui Aleluia!
Icosul al 7-lea
Prea-sfântă, prea-mărită, prea-frumoasă,
prea-filocalică Mireasă!
A nimburilor toate Împărăteasă!
Tu eşti Maica binevoitoare
şi dăruitoare
a tuturor celor sfinte;
zestrea cea vie a bunelor haruri,
celor din Taine, celor din Daruri,
din odoare, din palme şi din cuvinte.
Eşti Marea Predanie îmbietoare
şi mult strălucitoare
a toată Iconomia de binecuvântări,
ca un policandru cu şapte lumânări
înaintea Marelui Tron dumnezeiesc
pentru care toţi îngerii şi sfinţii Te preamăresc:
Bucură-Te, blagoslovenie pascală a împlinirilor noi;
Bucură-Te, vârtute patriarhală în creştet pusă peste noi;
Bucură-Te, înfiere iscusită spre îndumnezeirea tuturor;
Bucură-Te, scumpătate dăruită cu-atingere de har curăţitor;
Bucură-Te, lumină miruită peste minţile cele smerite;
Bucură-Te, hărăzire cumplită de puteri sufleteşti negrăite;
Bucură-Te, sporire vitează ce se dă inimilor întemeiate;
Bucură-Te, unire în cuget a toate Bisericile împăcate;
Bucură-Te, adevăr de safir întru simţirea noastră încrustat;
Bucură-Te, sechină însufleţită ce ne dai liniştea de Sabat;
Bucură-Te, voroava înveşnicită peste tăcerea de minune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.
Condacul al 8-lea
Împărăteasă, Doamnă Preasfântă,
Maică neispitită de nuntă,
Tu eşti singura inimă de om întru care nescăzut
Numele de mărire cântă,
din tot rostul lui cel viu şi neprefăcut.
Cununa laudelor o ai pentru aceasta Preacurată
fiindcă în Tine doar, ca niciodată
inima omului,
cu inima Domnului
au bătut şi bat laolaltă.
Rugăciunea ca un ornic al gândului şi al cerului
curge la lăuntrul Tău
şi se-ngeamănă cu limpedea ectenie a misterului
lângă dragostea lui Dumnezeu.
O, Tu, Căruţă de Lumină neîntinată
ne-ntrecută, ne-nserată!
Îmbunează-ne şi pre noi cu darurile inimii, Binecuvântată!
Şi aşa înzestraţi şi vrednici,
ca unei Biserici,
din toată fiinţa Ţie ne vom da
ca drept şi sfânt să putem cânta: Aleluia!
Icosul al 8-lea
Maică a Domnului, Inimă de Lumină,
Maică a Domnului, Inima pământului,
Maică a Domnului, Inimă fără vină,
Maică a Domnului, Inima Cuvântului!
Cãtre Tine râvnim ruşinaţi şi scăzuţi
cu sufletul apus şi genunchii frânţi,
Că de atâta pacoste de păcat,
inima ni s-a învârtoşat
cum e steiul cremenii albastre, mohorâtă nespus.
„Lăsatu-ne-a pe căile minţii noastre
Domnul să umblăm.”
Ne atârnă prin pâclă gândul răpus.
Dar, iată, acum către Tine ne plecăm
Maica lui Iisus,
îmbrăţişează-ne ca pre nişte pietre ale vieţii
dornice de izvoarele dimineţii
dimineţii neînserate,
şi înviază-ne cu inimi noi şi curate
ca să-Ţi cântăm:
Bucură-Te, arca de alianţă a sufletului meu;
Bucură-Te, cufăr ferecat cu Numele lui Dumnezeu;
Bucură-Te, corabie vie ce pluteşti peste talazurile lumii;
Bucură-Te, sicriaş ferit de toate zădărniciile humii;
Bucură-Te, tronule pre care viaţa se întemeiază;
Bucură-Te, cutie de cântec prin care sună o rază;
Bucură-Te, naos cuprinzător al tuturor slujirilor de har;
Bucură-Te, chivot de gând al prea duhovnicescului altar;
Bucură-Te, hram al cerurilor, în care mintea-i liturghisitor;
Bucură-Te, sipet de foc în pieptul nostru al tuturor;
Bucură-Te, Bisericã preadoritoare treimic să se cunune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.
Condacul al 9-lea
Doamne Iisuse Hristoase, Mirele inimii noastre cel blând!
Sunt şi eu din neamul Preacuratei, vlăstar înfiat de curând.
Către Tine mă aplec cu fruntea,
şi mâna mi-o pun ca Toma la locul cel sfânt.
Strâns adunat în mine, aşezat fără cuvânt
aştept ca orbu-n puntea
„Luminii din adânc cea fără înserare,
şi care-i pusă-n om ca un lăuntric soare
să lumineze întreagă în încăperea fiinţei”.
Cum nu te văd de noapte, grosimea de păcate,
Te pipăi cu sfială,
cu degetul nădejdii, cu degetul credinţei,
cu deget bănuială, cu deget de dorire şi chiar de îndoială,
Şi neajuns aş pune încă cealaltă mână;
dar inima străpunsă de fulger de arsură,
îndurerat de dulce cu răsuflarea-ngână
chemarea Ta întreagă şi fără voia mea
bătaia rugăciunii aleargă spre lumină într-un Aleluia!
Icosul al 9-lea
Preasfântă Fecioară Atotfolositoare,
Tu eşti mai înalt-străvăzătoare
decât tot vârful Minţilor cereşti
şi cunoşti şi tot chipul rânduielii suprafireşti
pentru Schimbarea la Faţă cea izbăvitoare.
Tu eşti măiestria, eşti meşteşugul, eşti hărnicia,
şi toată sfânta migală omenească,
care la un loc ne face stihia
prielnică să se mântuiască.
Şi pentru care gura noastră stăruie atâta să Te proslăvească:
Bucură-Te, încuviinţată cunoştinţă a sfinţeniei la amănunt;
Bucură-Te, sofianică ştiinţă a lucrării prin lăuntric cuvânt;
Bucură-Te, dumnezeiască îndulcire a Numelui ca mirul vărsat;
Bucură-Te, monahicească iscusire în cântecul de lacrimi udat;
Bucură-Te, măsură de picătură pentru o serafică pruncie;
Bucură-Te, asprimea cea de aur de pe rogojina din pustie;
Bucură-Te, cununa de litănii din nodul mătăniilor de păr;
Bucură-Te, anahoree de ungher sub al candelei sfielnic adevăr;
Bucură-Te, izvod de scăunel pentru isihia rugătoare;
Bucură-Te, Tu zborul palmelor la răpirea cea drept în picioare;
Bucură-Te, surâs de engolpion pentru a inimii uscăciune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.
Condacul al 10-lea
O! Doamna cea harică fără cusur
Fecioara cu înariparea Marelui Vultur,
Semnul de-apocalipsă al neprihănitului pântec
Biserică născătoare a omului lăuntric!
Ajută-mă să mă zidesc în negrăita fire
din depănarea litaniei cu chemare subţire.
Şi dă-mi naşterea cea luminoasă, Duhovnica mea,
ca din măsura Învierii să strig şi eu: Aleluia!
Icosul al 10-lea
Tu, Darnica Maică, Povăţuitoare de taină,
Doamna nădejdii, a înserării albastre,
Stăpână cu trei luceferi pe haină
şi Sfântă Arghiră a neputinţelor noastre!
Către Tine din nou, iată am silit!
Răpus sunt de lume, de gânduri zdrobit.
Că după sfatul cel sfânt şi binecuvântare
părtaş m-am făcut la izbăvirea mea.
Hotărâre am pus, îndreptată şi tare,
să nevoiesc, toată clipa, în a mă ruga.
Dar idolul de ţărână, cugetul meu
nu-mi lasă răgazul să mă cuceresc,
să fac din rugăciune cristelniţa lui Dumnezeu
întru zdrobirea inimii spre care râvnesc.
Ajută-mă, dar, Ajutătoarea mea
şi dă-mi darul de lacrimi, sarea pocăinţei
ca să-mi spăl cu ele duhul neputinţei
şi învrednicit iar să îţi pot cânta:
Bucură-Te, trandafirul cel plâns al întoarcerii de taină;
Bucură-Te, duioşia pocăinţei ce ai lumina drept haină;
Bucură-Te, bogoslovia lacrimii, dezvăluirea Înţelepciunii;
Bucură-Te, discernământ potrivit la suspinele lumii;
Bucură-Te, raiule dăruit cu toate ploile izbăvirii;
Bucură-Te, uimirea umezită din privirea copilăriei;
Bucură-Te, porfira sudorilor împărătesti ale Aminului;
Bucură-Te, cristalul cel de har din lacrimile Spinului;
Bucură-Te, bunăvoinţa de rouă ce pe credincioşi îi întăreşti;
Bucură-Te, ajutorinţă, şi-n cădere a celor neduhovniceşti;
Bucură-Te, omofor care te aşterni peste orice slăbiciune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.
Condacul al 11-lea
Mulţumesc Ţie, Preamilostivă Maică-Fecioară,
că m-ai scăpat de moartea cea de-a doua oară,
Primejdia şi ispita sunt doară spre cercare.
Şi prin chemările cele fără de încetare
ale prea-luminosului Nume de putere
simţurile şi voia inimii mele
au intrat în praguri de tăcere.
Slobod de ele
aştept să mă năpădească
auzul, văzul şi graiul cel dumnezeiesc,
În mine de-acum doar acestea să se rostească.
Şi Iubitul meu Însuşi, Iisusul ceresc,
să vadă, să vorbească şi să înţeleagă
prin chiar văzul, auzul şi voia mea întreagă.
Hristos să vieţuiască aşa
prin toată vlaga mea
Ca Domnul Însuşi să strige prin mine: Aleluia!
Icosul al 11-lea
O, tu inimă şi minte şi cugete al meu!
Răneşte-te cu întrebările la Faţa lui Dumnezeu.
Oare ce semn de-adeverire au roadele cereşti?
Şi ce rãspuns sã auzi şi tu, în răspicări duhovniceşti:
De rourează peste tine chipul Vederii nezărite,
întru lărgimea cea de aur a închipuirilor sfinţite,
adânc cu duhul tu vei fi pe strălucire adunat,
cum a fost duhul Precistei în Sfânta Sfintelor curat,
Şi-ai să ajungi atât de nalt-răsunător şi potrivit
cum e o trâmbiţă de laudă în care îngeri s-au rostit.
Şi-ntru simţiri gingaş vei fi ca floarea dreptului Iesei
care tresare-n patru zări în aşteptarea Celor Trei.
Spre acest semn flămânzi suntem şi Sfânta Doamnă să ni-l dea
ca-n mijlocirea-i milostivă toţi să-i strigăm cu un stih aşa:
Bucură-Te, Tu scară cu pragul în inima ce se închină;
Bucură-Te, ascetică neprihănire de rugăciune senină;
Bucură-Te, căldură de har ce până în carne năpădeşti;
Bucură-Te, străină lucrare ce din urzeli ne sfinţeşti;
Bucură-Te, Tu apă cerească izvorâtă la gene din fund;
Bucură-Te, pace dezlegată de toată puzderia de gând;
Bucură-Te, luminiş suitor al unei minţi desţărmurite;
Bucură-Te, vedere în duh a tainelor necovârşite;
Bucură-Te, ciudată străfulgerare spre capul scării negrăit;
Bucură-Te, iluminarea din inimă ce eşti de nedestăinuit;
Bucură-Te, nemărginirea desăvârşirii cu trup de nestricăciune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.
Condacul al 12-lea
Tu eşti Amma împărătească a sufletului meu.
Odihneşte-mă sub adăpostul Chipului Tău;
ca sub privirile Tale de auriu cărbune
să ard şi eu nemistuit,
din plămada arcanei de negrăit a trăirii de rugăciune.
Şi dintru inelul Tău de răcoare,
Izvorule pecetluit,
din nou, mereu, să îmi pot împrospăta,
cu unda harului Tău de nelipsit,
marea pace a odihnei săltătoare.
Şi mă încinge Sfântă Amma aşa
cu veselia cea vie a biruinţei
ca învăpăiat la alb să pot cânta
din toată isihia cunoştinţei: Aleluia!
Icosul al 12-lea
Maică a Domnului, Duhovnica iubitoare a pământului!
Odrăsluitoarea predaniei de taină a Cuvântului!
Tu eşti dumnezeieşte de lină şi smerită,
dar precum vorbeşte Cântarea Cântărilor,
Tu eşti şi nespus de dreaptă şi cumplită
„ca nişte oştiri sub steagurile lor”.
Eşti clară, eşti senină, eşti ascuţită
ca un palos neîmblânzitor.
Şi ai la Ierusalimul cerului grabnici ajutători,
pe toţi cei ce sunt ai „lepădării de sine” fiii Tăi sârguitori,
toţi cei ai cetelor de pustnici, de anahoreţi,
spiţa Ta toată de duhovnici înţelepţi,
ce au în grija lor comori de binecuvântare,
toate cele lămuritoare, curăţitoare şi îndreptătoare
ale neprihănirii şi milostivirii Tale neţărmuite,
toate cele ce la un loc sunt numite
„Gnoza cea curată” sau Moştenirea Sfinţilor
şi pe care ni le pui la îndemână vădite
prin slovele, palmele şi vorbele Părinţilor,
pentru care de-a pururi nu vom şti a Te lăuda
a Te cinsti, a Te preamări decât numai cântându-Ţi aşa:
Bucură-Te, Spadă oblăduitoare a predaniei isihaste;
Bucură-Te, garanta nemuritoare a înfierilor noastre;
Bucură-Te, năstrapa unde odihneşte binecuvântarea Domnului;
Bucură-Te, zadă care străjuieşti sfânta prefacere a omului;
Bucură-Te, destoinică lucrătoare a măiestriilor tăcute;
Bucură-Te, arhistratega cea mare a războaielor nevăzute;
Bucură-Te, ochi care ocroteşti dintru dulcea asprime;
Bucură-Te, canon care rânduieşti cu ascuţită agerime;
Bucură-Te, pavăză ce păzeşti pământul celor vii;
Bucură-Te, portal care opreşti tot chipul de necurăţii;
Bucură-Te, roată de spulberare a duhului de urâciune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.
Condacul al 13-lea  (Acest condac se spune de trei ori)
O! Maică a Domnului, de-a pururi curată
şi Maică a Omului binecuvântată!
Ca douăzeci şi patru de alăute şi potire
această închinăciune a noastră să fie
în revărsarea ei neîncetată.
Şi către Preasfânta Treime, suită bucurie,
aducerea ei prea binemiresmată,
de pe palmele Tale către Hristosul Mire,
să-şi treacă prinosul de dreaptă-slăvire.
Ca să putem cu Cerurile toate striga,
dintr-o îmbrăţişată necovârşire
cel mai presus: Aleluia!
Icosul 1
Cincizeci veacuri, să-mplinească
prin Avraam şi prin David,
spiţa Ta proorocească
cerurile a obosit
cu lacrimi şi plecăciune;
hărăzind neprihănit
carnea Ta din rugăciune, vajnic Rug nemistuit.
Focul Sfânt în Tine cântă
ca-ntr-o floare de slăvire.
Firea prin Tine cuvântă
dorul ei de izbăvire.
Şi eşti Doamnă Ipostasul
laudelor suprafireşti;
încât noi prinşi de extazul
dragostei dumnezeieşti
aşa să ne sune glasul:
Bucură-Te, rod învăluit cu sinaitic soroc;
Bucură-Te, Tu ce-ai zămislit Zălogul de foc;
Bucură-Te, vohod de Scripturi al Unicului-Cuvânt;
Bucură-Te, muzical organ al Duhului Sfânt;
Bucură-Te, meşteşugul ceresc de mânecată mântuire;
Bucură-Te, filosofia cea vie de dreaptă îndumnezeire;
Bucură-Te, rug al răpirii cum altul nu se mai poate;
Bucură-Te, unitate şi salbă a simboalelor toate;
Bucură-Te, strună şi sunet, arcuş şi alăută;
Bucură-Te, trup şi întrupare de veselie neîncăpută;
Bucură-Te, încântare ce ai învins a Lumii deşertăciune;
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.
Condacul 1
Cine este Aceasta, ca zorile de albă şi curată?
E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată.
Stăpână Porfirogenetă şi Doamnă a dimineţii,
Logodnica Mângâietorului, Preschimbător al vieţii,
spre Tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!
Ia-ne şi pre noi părtaşi ai sfântului munte Tabor.
Şi fă-Te şi nouă
umbră şi rouă,
Tu, adumbrirea de har,
să-şi afle firea
noastră înnoirea
dintru plămadă de har.
Ca să-Ţi strigăm cu toată făptura
într-o deplină închinăciune:
Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune.
Sursa: www.ortodoxiatinerilor.ro