Milostenia trebuie să însemne orice faptă de iubire şi milostivire: să dai hrană celui flămând, să dai apă celui însetat, să-l îmbraci pe cel gol, să-l vizitezi pe cel bolnav şi întemniţat, să-l primeşti pe cel fără acoperiş, să te îngrijeşti de cel orfan etc. Dar pentru ca să fie milostenia ta adevărată, pe toate acestea toate trebuie să le faci fără să te lauzi.
Unul dintre Sfinţii Părinţi a zis: „Dacă vrei ca rugăciunea ta să urce direct la Dumnezeu, dă-i cele două aripi, postirea şi milostenia”. Prin aceste două virtuţi practice se realizează devotamentul de zi cu zi. Postirea, în general, pentru fiecare om înseamnă înfrânare şi drămuirea aspră în folosirea hranei. Scopul postirii este să se smerească şi să se uşureze trupul, făcându-l astfel mai ascultător faţă de suflet, pentru că un trup sătul şi îngrăşat cere dezlegări şi pogorăminte, ne face leneşi şi nu ne lasă să ne gândim la Dumnezeu. Trupul îngreunat încătuşează sufletul, îl sufocă, face din el ceea ce voieşte. Dar postind cu trupul, trebuie să posteşti în acelaşi timp şi cu sufletul: să-ţi păzeşti limba de orice cuvânt rău şi nefolositor, să-ţi stăpâneşti poftele, să-ţi smulgi patimile.
Cât despre milostenie, noi numim aşa de obicei ajutorul pe care-l dăm săracilor. Nu este însă doar atât. Milostenia trebuie să însemne orice faptă de iubire şi milostivire: să dai hrană celui flămând, să dai apă celui însetat, să-l îmbraci pe cel gol, să-l vizitezi pe cel bolnav şi întemniţat, să-l primeşti pe cel fără acoperiş, să te îngrijeşti de cel orfan etc. Dar pentru ca să fie milostenia ta adevărată, pe toate acestea toate trebuie să le faci fără să te lauzi, fără să cauţi lauda oamenilor şi recunoştinţa celor cărora le-ai făcut bine. (Sfântul Inochentie al Moscovei)
(Glasul Sfinţilor Părinţi, Traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, p. 351)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu