Triodul Postului Mare

       Triodul Postului Mare cuprinde cele şase săptămâni ale Postului Mare, numit şi Postul Păresimilor sau Patruzecimea. El începe cu prima săptămână din Post, care este una de post foarte aspru (în mediile monahale şi chiar şi printre clericii şi mirenii mai evlavioşi există tradiţia de a nu mânca şi chiar de a nu bea nimic în primele trei sau patru zile ale acestei săptămâni).

Pavecerniţa Mare săvârşită în serile de luni, marţi, miercuri şi joi cuprinde cântarea a câte unui sfert din Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, imn liturgic cu un accentuat caracter de pocăinţă. Intr-adevăr, Postul Mare este în primul rând o perioadă de pocăinţă şi de curăţire şi apoi o perioadă de aşteptare.

Săptămânile din această perioadă se încheie cu următoarele duminici: prima duminică, a Ortodoxiei, cea de a doua duminică, a Sfântului Grigorie Palama, cea de a treia, a Sfintei Cruci, cea de a patra, a Sfântului Ioan Scărarul, şi cea de a cincea, a Sfintei Maria Egipteanca.

In joia din săptămâna a cincea, la Utrenie, se cântă în totalitate Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul şi se citeşte Viaţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca (model de pocăinţă, de lepădarea totală de patimi, prin retragerea din lume, prin postul şi înfrânarea practicate cu asprime vreme îndelungată); în practică, această slujbă foarte importantă are loc în general miercuri seara.

Aceste cinci duminici au o semnificaţie simbolică ce depăşeşte stricta lor denumire şi au o mare coerenţă - dincolo de caracterul lor aparent heteroclit - în ceea ce priveşte pregătirea pe care o reprezintă Postul Mare:

       1. Duminica Ortodoxiei este o comemorare a biruinţei credinţei şi a învăţăturii ortodoxe referitoare la icoane asupra ereziei iconoclaste. Ea reprezintă, în sens larg, „biruinţa Ortodoxiei" (numele exact al acestei duminici) asupra tuturor ereziilor (după Sfânta Liturghie, episcopul citeşte cu solemnitate Sinodiconul Ortodoxiei, în care sunt consemnate toate anatemele pronunţate împotriva ereziilor din trecut). Această duminică semnifică în mod simbolic faptul că orice demers duhovnicesc al creştinului nu are valoare decât dacă se întemeiază pe o mărturisire fermă a credinţei celei adevărate şi că orice altă întemeiere este zadarnică şi sortită eşecului.

2. Duminica Sfântului Grigorie Palama, în afară de pomenirea persoanei marelui părinte isihast, aminteşte de mesajul întregii tradiţii isihaste (care se regăseşte, în esenţă, încă de la Sfinţii Apostoli şi care continuă şi în prezent): credincioşii trebuie să se roage neîncetat, cu luare-aminte şi cu trezvie, în curăţia minţii şi a inimii, în pace, cu participarea trupului, şi doar astfel vor putea primi energiile divine şi vor putea dobândi, în Hristos, prin Duhul, harul mântuirii şi al îndumnezeirii.

3. Duminica Sfintei Cruci ne învaţă, pe lângă cinstirea Crucii Domnului şi aducerea aminte de faptul că doar prin Cruce ne putem mântui, vindeca de bolile noastre sufleteşti şi întări, că trebuie să ne ducem crucea personală, îndurând cu răbdare suferinţele cele fără de voie şi, prin primirea de bunăvoie a necazurilor, să ne omorâm patimile şi pe omul cel vechi din noi, făcând astfel ca, înlăuntrul nostru, omul cel nou să poată trăi în Hristos.

4. Duminica Sfântului Cuvios Ioan Scărarul, autorul Scării raiului, semnifică asceza în care trebuie să trăim pentru ca, prin practicarea poruncilor celor dumnezeieşti, să facem să slăbească tot mai mult în noi patimile, până la lepădarea de ele, şi, în acelaşi timp, să ne înălţăm treptat pe scara virtuţilor care ne fac să ne asemănăm cu Hristos, modelul lor prin excelenţă.

5. Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca ne aminteşte viaţa ei şi subliniază, la rândul ei, importanţa transformării lăuntrice (metanoia) şi a pocăinţei, precum şi necesitatea renunţării la dorinţele tiranice ale cărnii (mai cu seamă în privinţa alimentaţiei şi a sexualităţii) şi la lume (termen care, în limbajul ascetic, desemnează toate patimile), pentru a face loc dorinţei de Dumnezeu şi vieţii în împărăţia cerurilor (adevărata noastră patrie), pe care o pregustăm în Biserică, încă din lumea aceasta.

Sâmbăta din cea de-a şasea săptămână, sau Sâmbăta lui Lazăr, are o importanţă cu totul deosebită deoarece prevesteşte şi prefigurează învierea Mântuitorului.

Cea de-a şasea duminică, a Intrării în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos, cunoscută şi sub denumirea de Duminica Floriilor sau a stâlpărilor, are o tonalitate specială, în care tristeţea de a-L vedea pe Hristos înaintând spre Sfintele Sale Pătimiri se amestecă cu bucuria de a vedea în El pe Mântuitorul Care va birui puterea suferinţei şi a morţii şi va dărui oamenilor, prin învierea Sa, viaţa veşnică.

Săptămâna Mare
Săptămâna Mare, cunoscută în Occident sub numele de Săptămâna Sfântă, este săptămâna de dinaintea Sfintelor Paşti.

Ea cuprinde comemorarea unor evenimente deosebit de importante din cadrul iconomiei mântuitoare a lui Hristos: instituirea Euharistiei, Sfintele Pătimiri şi tot ceea ce le pregăteşte, Răstignirea Domnului, moartea şi coborârea Sa la iad.

Fiecare zi din Săptămâna Mare insistă, în diversele ei slujbe, asupra unui anumit eveniment, şi anume:

1. Sfânta şi Marea Luni aminteşte de soarta dreptului Iosif (chip al lui Hristos), vândut de fraţii săi; ea trece în revistă ultimele învăţături ale Mântuitorului date ucenicilor şi vesteşte Sfintele Sale Pătimiri prin numeroase aluzii la suferinţele Sale.

2. Sfânta şi Marea Marţi insistă asupra gândului la moarte pe care trebuie să-l avem cu toţii, asupra sfârşitului veacurilor şi a judecăţii finale.

3. Sfânta şi Marea Miercuri evocă figurile diametral opuse ale lui Iuda, ucenicul care-Şi trădează şi vinde învăţătorul, şi a femeii păcătoase pline de pocăinţă care L-a uns cu mir pe Domnul.

4. Sfânta şi Marea Joi comemorează Cina cea de taină, spălarea picioarelor ucenicilor, instituirea Euharistiei şi, din nou, trădarea lui Iuda.

5. Sfânta şi Marea Vineri face pomenire de procesul Domnului, de Sfintele Sale Pătimiri şi de moartea Sa pe Cruce, precum şi de punerea Sa în mormânt.

6. Sfânta şi Marea Sâmbătă este o meditaţie liniştită asupra odihnei lui Hristos în mormânt şi a coborârii Sale la iad; ea reprezintă şi o aşteptare şi o prevestire a învierii Sale din morţi.

Jean-Claude Larchet

Viata liturgica, Editura Doxologia